Mănăstirea Cheia este o mănăstire ortodoxă aflată în judeţul Prahova, sat Cheia, aproape de pasul Bratocea, frontiera ce separa odinioară Valahia de Transilvania, pe Valea Teleajenului, la o altitudine de 897 m, la poalele Munţilor Ciucaş (Carpaţii Orientali), între pârâiaşele Tâmpa şi Cheiţa. Depresiunea Cheia, unde se află o poiană cu acelaşi nume, este de fapt o agestră formată din conuri de deversare, terasate de-a lungul a mii şi mii de ani. Aici şi-a găsit Teleajenul „cheia” cu ajutorul căreia a deschis calea spre sud.
Aflată într-un cadru natural mirific, mănăstirea Cheia a reprezentat o locaş de alinare sufletească şi trupească atât pentru pelerini, dar şi pentru târgoveţii munteni şi ardeleni şi păstorii ce împodobeau munţii din împrejurimi cu turmele lor.
Istoricii afirmă că prima biserică a mănăstirii Cheia ridicată la 1770, era din lemn şi avea hramul Sf. Nicolae. După şapte ani biserica a fost distrusă de turci, iniţiativa pentru constuirea celei de-a doua biserici, aparţinând stareţului Atanasie, primul staret cunoscut după nume al Cheii. A fost ridicată la poalele Muntelui Roşu şi avea hramul Adormirea Maicii Domnului.
După stareţul Atanasie urmează Domitie sau Domitian, pe la 1820. Scrisul şi semnătura stareţului sculptor în lemn Domitie se poate vedea pe un înscris din anul 1821, în care îl ruga pe „arhon paharnic” Nicolae Greceanu să-i înştiinţeze pe măcelari că au sosit viţeii destinţi vânzării, ceea ce arată una dintre ocupaţiile monahilor de la „Cheia Teleajenului”, şi anume, creşterea animalelor. Staretul sculptează un priscornic rotund lucrat din lemn de măr, cu care se ştampilau prescurile, el fiind în realitate un sigiliu de lemn. Acest priscornic prezintă imaginea celei de-a doua biserici de lemn, situată pe latura de sud, reprezentată ca un dreptunghi, desparţit în trei comaprtimente: pridvorul, naosul şi altarul. Pridvorul, sprijinit pe stâlpi de lemn cu unele înflorituri, la o treime din înălţime, sprijinea acoperişul în prelungirea despre capătul de vest. Acoperişul era învelit cu şindrilă sau dramiţă. Două turle mici împodobeau bierica pe pridvor şi pe altar. Pe naos, în loc de turlă, o calotă sferică, de înălţimea celor două prisme din capete, lăsa să fie depăşită de acoperişurile piramidale ale acestora. În schimb, pe calotă se înalţă o cruce de două ori mai înaltă şi împodobită, decât cele de pe turlele mici. În spaţiul dintre cruci, stareţul Domitie a crestat o lună în descreştere şi soarele, legând astfel biserica de cosmosul înconjurător. Cele patru ferestre, dintre care trei la naos şi una la altar, au fost numai conturate. Pe marginea sigiliului este gravat textul : „Schitul Cheia, 1832”.
Cea de-a doua biserică avea hramul Sf. Treime şi din perioada aceea au ramăs o serie de cărti, dintre care Mineiele de la Buda (1804, 1805), aproximativ 13 tomuri, important fiind şi faptul că ele au fost achiziţionate i donate schitului Cheia de către oierii din Săcele şi din apropiere. Aceasta dovedeşte ă unul din izvoarele materiale, dar şi spirituale care au contribuit la ridicarea şi existenţa mănăstirii Cheia l-au constituit aceşti minunaţi oieri.
După 30 de ani de la construire, biserica de lemn, Sf. Troiţă, a fost mistuită de foc, fiind salvate doar uşile împărăteşti, nişte strane, sfeşnice, sigiliul din 1832 şi un antimis. Nu se ştie exact anul incendiului, dar se presupune ca s-ar fi produs cândva în perioada 1833-1834.
Cuvântul „obstejitie”, traiul în comun, de pe priscornic, indică tipul de vieţuire de atunci, mai mult, odată cu venirea fraţilor Bârsanu, Damaschin şi Justin ieroschimonahii, în mănăstirea Cheia de Căldăruşani, fiind adusă şi influenţa paisiana, sub care aceştia trăiseră timp de 20 de ani.
În timpul stareţului Damaschin se construieşte cea de-a treia biserică, începând cu anul 1835 şi sfinţită la 20 iulie 1839 de către Prea Sfinţitul Episcop al Buzăului, Chesarie, în vremea stăreţie părintelui Damaschin. Pitura bisericii a fost terminată la 26 august 1839 de către zugravul Naum, reprezentant al şcolii de pictură de la Buzău, faimoasă în acea vreme.
Iconostasul şi tetrapodul bisericii mari sunt lucrate la Viena, din lemn sculptat, stucat şi aurit, în manieră barocă. Icoanele împărăteşti, atribuite de tradiţia locală pictorului Gheorghe Tattarescu, au fost îmbrăcate în argint în 1911 – 1912 de către Lazăr argintarul din Ploieşti.
Ansamblul de la Cheia cuprinde o incintă patrulateră, ocupată, pe laturile de sud, est şi nord, de trei corpuri de chilii zidite în 1844 (după cum atestă inscripţia ce însoţeşte icoana Maicii Domnului zugrăvită pe faţadă corpului de sud), paraclisul cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi muzeul, iar la vest clopotniţa şi casa stăreţească, construită în 1902. Una din trăsăturile fundamentale ale schitului Cheia este că cele trei biserici, primele două din lemn, iar a treia din zid, inclusiv vatra mănăstirii au fost rezultate exclusiv din iniţiativa, strădania, munca şi fondurile proprii.
Trebuie menţionat că în 1864 Ministerul Cultelor a decis mutarea obştii de la Cheia la Vărzăreşti, deoarece mănăstirea Cheia urma să fie transformată în cazarmă de grăniceri, însă a fost salvată din iniţiativa Mitropoliei. Ajunsă în stare de ruină, Cheia nu mai poate face nevoilor de întreţinere, iar numărul monahilor scade continuu. Costatând situaţia precară în care se află mănăstirea, forurile bisericeşti au hotărât, în 1903, să trasforme schitul Crasna – Izvoarele în metoc al mănăstirii Cheia. Măsura nu şi-a atins scopul, iar criza s-a accentuat, în 1906 renunţându-se la viaţa de obşte.
Cel care readuce la viaţă comunitatea de la Cheia este Grigorie Munteanu – Georgescu, ales stareţ la începutul anului 1909, poziţie ce a deţinut-o până în 1934. Realizarea sa cea mai importantă este zidirea paraclisului mănăstirii cu hramul Adormirea Maicii Domnului, de care era mai nevoie, întrucât gerul împiedica oficierea slujbelor în biserica mare. Aprobată în 1919, construcţia a fost terminată 8 ani mai târziu.
În timpul primului război mondial, mănăstirea a avut mult de suferit. Autorităţile de ocupaţie i-au fixat aici domiciliu obligatoriu episcopului de Râmnic, Sofronie Vulpescu (1913-1919). Apoi trupele germane în retragere s-au cantonat la Cheia, producând mari daune materiale obştei şi distrugând clădirile incintei. De aceea, după razboi, principala sarcină a comunităţii cheiene a fost refacerea ansamblului monastic şi redresarea aşezământului din punct de vedere economic. Astfel, a fost reparată întreaga incintă, iar clopotnitei i s-a redat în 1934 aspectul originar. Un rol foarte important în sprijinul acestui demers l-a avut „Legea pentru înzestrarea mănăstirilor ortodoxe din ţară”, votată în 1939, prin care i se atribuiau mănăstirii 20 ha de pădure, urmate apoi şi de alte danii.
Între anii 1950-1960, conducerea regimului comunist a impus exilarea episcopului ortodox Nicolae Popovici al Oradiei la mănăstirea Cheia.
În jurul anului 1960, numărul monahilor în Cheia scade până la 20, majoritatea bătrâni, ceea ce determină Patriarhia Română să decidă organizarea aici a unei case de odihnă pentru preoţi şi funcţionari bisericeşti. Mare parte dintre călugări sunt transferaţi la Casa sanatorială de la mănăstirea Dealu, Cheia devenind, la începutul anului 1961, metoc patriarhal.
Restaurarea şi modernizarea ansamblului, în conformitate cu noua destinaţie, au început în 1962 şi s-au încheiat în 1965, când a fost inaugurată Casa de odihnă. Lucrările de reconstrucţie şi întreţinere au continuat – după cutremurul din 1977, biserica mare a fost consolidată, iar acoperişul ei şi şi cel al paraclisului au fost vopsite.
O nouă perioadă de înflorire materială şi spirituală a mănăstirii Cheia se consemnează în anii 1980 când se revine la viaţa de obşte, iar în 1985 începe restaurarea picturii, care, curăţată prin metode ştiinţifice în 1987/1988, îşi recapătă strălucirea iniţială.
După întemeierea mănăstirii Cheia, în apropiere ia fiinţă o mică aşezare ai cărei locutori trecuseră munţii din cauza prigoanei naţionale şi confesionale. Localitatea Cheia este în prezent şi o apreciată staţiune climaterică, situată la numai 135 km de Bucureşti.