Istoric

Mănăstirea Cheia este o mănăstire ortodoxă aflată în judeţul Prahova, sat Cheia, aproape de pasul Bratocea, frontiera ce separa odinioară Valahia de Transilvania, pe malul pâraiaşului numit Pârâul Berii în pantele de sud ale Ciucaşului, de unde izvorăşte, şi Cheiţa, între Babeş şi Balaban, înainte de confluenţa cu Teleajenul. Depresiunea Cheia, unde se află o poiană cu acelaşi nume, este de fapt o agestră formată din conuri de deversare, terasate de-a lungul a mii şi mii de ani. Aici şi-a găsit Teleajenul „cheia” cu ajutorul căreia a deschis calea spre sud. Iată de unde provine numele locaşului de închinare.

Scopul pentru care mănăstirea a fost ctitorită în acest decor mirific, dar sălbatic, este, pe lângă nevoia de linişte şi singurătate, specifică vieţii monahale, şi rolul său ca loc de popas şi alinare pentru românii din Transilvania, persecutaţi sub stăpânire străină. În grupuri mici sau individual, cei mai mulţi treceau culmile munţilor, reprezentând graniţa dintre cele două provincii istorice, prin locuri şi poteci tăinuite. Odată trecuţi în această zonă, poiana Cheia era prima oprire pe care aceştia o făceau sub poalele codrilor de brad şi de fag, care servea drept adăpost. Printre aceşti bejenari, sosiţi în Ţara Românească cu speranţa că vor găsi un trai mai bun şi alinare a durerilor lor, se aflau poate şi întemeietorii schitului Cheia, precum şi ctitorii de mai târziu. De altfel, cunoscutul fenomen ungurean are o largă răspândire pe Valea Teleajenului, Bâscii Chiojdului şi a Buzăului, zonă în care se afla, până la 1845, judeţul Saac sau Săuceni.

Tot pe aici treceau şi păstorii ardeleni în procesul de transhumanţă, mai ales cei din Săcele şi împrejurimi, trecând prin braţul Bratocea, unde îşi rânduiau şi treburile de vamă. În poiană odihneau turmele, iar la schit găseau ajutor şi îndrumare în cele ale sufletului şi ale trupului. Ei erau purtătorii de grai şi, mai mult, de slovă scrisă, contribuind la perpetuarea şi unificarea graiului românesc.

De asemenea, pe aici treceau convoaiele de care cu mărfuri, mai ales alimentare, de cirezi de cornute mari, de ciopoare de porci sau cârduri de cai, care treceau pe acest drum comercial dintre Vălenii de Munte şi Braşov prin acelaşi braţ Bratocea, în prima jumăte a secolului al XIX-lea, pentru care schitul Cheia era îndrumătorul şi străjerul spiritual. Tot pe aici treceau şi chervanele cu „braşovenie”.

Pe lângă toate aceste activităţi sociale şi economice, pe Valea Teleajenului şi Telejenelului erau numeroase fierăstraie care desfăşurau întinse exploatări forestiere. Această activitate intensă şi felurită a prilejuit ca în apropierea schitului să se dezvolte satul Cheia.

Prima biserică a schitului Cheia a fost construită din lemn în anul 1770, în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, sub poalele muntelui Balaban. Prima biserică, ce a dăinuit doar şapte ani, avea hramul Sf. Nicolae.

Cea de-a doua biserică avea şi hramul Sf. Treime, precum reiese de pe pristolnicul ce pătrează singura imagine a acestei biserici.
Cea de-a treia biserică este construită începând cu anul 1835 şi sfinţită la 20 iulie 1839 de către Preas Sfinţitul Episcop al Buzăului, Chesarie, în vremea stăreţie părintelui Damaschin.
Pitura bisericii a fost terminată la 26 august 1839 de către zugravul Naum, reprezentant al şcolii de pictură de la Buzău, faimoasă în acea vreme.
Din toate documentele despre ctitoria schitul Cheia reiese o concluzie clară, care reprezintă şi una dintre trăsăturile istoriei acestuia: cele trei biserici, primele două de lemn, iar a treia de zid, ridicate în Cheia Teleajenului, au fost rezultatul exclusiv al iniţiativei, strădaniilor, muncii şi eforturilor proprii ale călugărilor din schit. De obicei, mai ales mănăstirile, dar şi unele biserici de mir au fost iniţiate şi finanţate de ctitorii lor:voievozi, ierarhi, boieri, comercianţi etc. În cazul schitului Cheia, nici măcar vatra nu i-a fost dăruită, ci a plătit-o. Un ajutor important a venit din partea ardeleni, aflaţi în trecere pe la schit. În cazul schitului Cheia, nici vatra nu i-a fost dăruită, ci a plătit-o.

Cel care reuşeşte să readucă la viaţă comunitatea de la Cheia este Grigore Munteanu – Georgescu, ales stareţ la începutul anului 1909, poziţie pe care a deţinut-o până în 1934.
Realizarea sa de căpătâi este zidirea paraclisului mănăstirii, cu hramul Adormirea Maici Domnului, între anii 1919-1927. Ansamblul de la Cheia cuprinde o incintă patrulateră, ocupată, pe laturile de sud, est şi nord, de trei corpuri de chilii zidite în 1844 (după cum atestă inscripţia ce însoţeşte icoana Maicii Domnului zugrăvită pe faţadă corpului de sud).
Spre vest, în stângă clopotniţei monumentale, se află casa stăreţească, construcţie ridicată în 1902, în stilul arhitecturii populare din zona.

Biserica mare a mânăstirii, înalţată din caramidă şi piatră, este de plan treflat. Naosul, deasupra căruia se ridică, pe patru arce cu deschideri diferite, dar cu aceeaşi înălţime, turla de lemn, este despărţit de pronaos prin doi stâlpi de zidărie care formează trei arcade. Pridvorul este uşor desprins de pronaosul boltit semicilindric transversal şi încununat cu două mici turle. Şirul de arcaturi susţinute de stâlpi conferă faţadei vestice o expresie armonioasă şi monumentală.

În conca absidei altarului se află icoana Maicii Domnului Platytera (“cea mai înaltă decât cerurile”), străjuită de profeţi şi arhangheli şi ocrotită de o imagine a Domnului Savaot. În glaful ferestrei din axul altarului, Pruncul în potir este păzit de arhangheli. În registrul superior al Hemiciclului se desfăşoară scena Împărtăşaniei Sfinţilor Apostoli, iar în cel inferior se inşiruie ierarhii. În larga nişă a proscomidiei apar punerea în mormânt a Domnului, Hristos viţa de vie şi Vedenia Sf. Petru din Alexandria. Traveea din faţa altarului este ocupată de chipurile drepţilor părinţi Ioachim şi Ana, cu Fecioara prunca, şi de proorocii Iezechil, Avacum şi Ghedeon. Pe cheia arcului triumfal este zugrăvit Hristos Emmanuel, iar pe cele două laturi, Duminica Samarinencei, cea a orbului, Tămăduirea idropicosului şi Duminica mironosiţelor. În turlă îşi are locul Pantocratorul înconjurat de cele nouă cete de îngeri, de prooroci şi apostoli, precum şi o amplă reprezentare a Liturghiei îngereşti. Pe triunghiurile sferice care susţin turlă au fost înfăţişaţi, după obicei, cei patru evanghelişti, iar pe arcurile care susţin turla, ucenicii Domnului în medalioane.
Absida de sud a naosului găzduieşte, în conca, scena Schimbării la faţă, iar în registrul superior, patru panouri cu Naşterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Botezul şi Cina de Taină. Absida nordică prezintă, în aceeaşi ordine, Învierea Domnului, apoi Intrarea în Ierusalim, Invierea lui Lazăr, Rugăciunea din grădina Ghetsimani şi Spălarea picioarelor. Pe arcul care susţine turla înspre vest se pot vedea: în centru, Avraam, spre sud, Sărutul lui Iuda şi Iuda primind cei 30 de arginţi, iar spre nord, Iisus în faţa lui Caiafa şi Lepădarea lui Petru. Traveea vestică a naosului adăposteşte, pe bolta, chipurile lui Isaac şi Iacov, iar pe laturi câte patru scene înfăţişând judecarea şi patimile Mântuitorului. În zona mediană a naosului, de-a lungul pereţilor, sunt pictaţi în medalioane cei 40 de mucenici din Sevastia. Registrul inferior este ocupat de portretele unor sfinţi militari, mari mucenici, stâlpnici şi arhangheli. În glafurile celor patru ferestre ale naosului se află perechile de sfinţi doctori fără arginţi, iar în ambrazurile celor trei arcade dintre naos şi pronaos pot fi văzuţi sfinţii Grigorie Decapolitul şi Nicodim cel sfinţit de la Tismana, sfinţii Damaschin şi Ioan Damaschin şi sfinţii Varlaam şi Ioasaf.

Din înaltul turlei nordice a pronaosului veghează imaginea lui Hristos Emmanuel, înconjurat de heruvimi şi serafimi, iar pe bolta sudică, Dumnezeu Tatăl flancat de cetele îngereşti. În registrul superior se desfăsoară cele douăsprezece scene ale Imnului acatist, iar în cel inferior portretele cuvioşilor monahi. Deasupra uşii de intrare se află, susţinută de doi îngeri simbolizând ctitorii, macheta bisericii, iar în glafurile ferestrelor – Sf. Maria Egipteanca şi Sf.Zosim la nord şi Sf. Marina şi Sf. Ioan Scărarul la sud.

Bolta pridvorului este ocupată de scena Deisis şi de chipurile evangheliştilor. Pe peretele de est, deasupra uşii, este zugrăvită Pogorârea Sf. Duh, iar de o parte şi de alta, câte şase episoade din viaţa Sf. Petru şi, respectiv, a Sf.Pavel. La est, în axa bisericii, Hristos Emmanuel, urmat, la sud, de Maica Domnului, Sf. Ioan Botezătorul, apostoli, evanghelişti, cuvioşi, prooroci şi ierarhi. În centrul faţadei vestice se află o reprezentare a Sfintei Treimi, flancată, înspre nord, de Înălţare şi Sf. Dimitrie, iar spre sud de Schimbarea la Faţă şi Sf. Gheorghe.
Iconostasul şi tetrapodul bisericii mari sunt lucrate la Viena, din lemn sculptat, stucat şi aurit, în manieră barocă. Icoanele împărăteşti, atribuite de tradiţia locală pictorului Gheorghe Tattarescu, au fost îmbrăcate în argint în 1911 – 1912 de către Lazăr argintarul din Ploieşti. Interiorul este înfrumuseţat de două sfeşnice împărăteşti din alamă şi de o a două pereche de sfeşnice din alabastru din 1936. Tronul arhieresc este opera monahului Iustin Druga, iar icoana de hram de pe tetrapod şi cea a Maicii Domnului din Axioniţa aparţin pictorilor contemporani Doru Slădescu şi Sorin Ilfoveanu.

Paraclisul încheie în partea de est corpul nordic al chiliilor. De plan triconc, el este încununat de o turlă de lemn. În altar, Maica Domnului, flancată de David şi Solomon, tronează deasupra unui şir de ierarhi. În proscomidie se află Hristos viţa de vie, iar pe arcul triumfal, Hristos Emmanuel cu Moise şi Aaron. Turla este dominată de imaginea Pantocratorului, sub care se desfăşoară un rând de profeţi şi apostoli, precum şi reprezentarea circulară a Liturghiei îngereşti. În pandantive, după tradiţie, sunt zugrăviţi cei patru evanghelişti. Conca absidei sudice este ocupată de Naşterea Domnului, iar hemiciclul de un Deisis şi de sfinţi militari în picioare. În absida opusă se află, în aceeaşi ordine, Învierea Domnului, Sf. Împăraţi Constantin şi Elena şi, din nou, sfinţi militari. Pe bolta longitudinală a pronaosului se desfăşoară o amplă imagine a Sfintei Treimi, patru scene hristologice, iar pe pereţi, portretele sfinţilor cu moaşte în România: Dimitrie Basarabov, Filofteia, Grigorie Decapolitul, Parachiva şi Nicodim de la Tismana.

În timpanul vestic este pictată Răstignirea, iar la stânga uşii, portretul în medalion al patriarhului Miron Cristea. Bolta pridvorului este ocupată de Dumnezeu Tatăl, iar timpanele de Adormirea Maicii Domnului, la est, şi de Nunta din Cana Galileei, la vest. Mobilierul de cult este lucrat de monahul cheian Iustin Druga, iar iconostasul pictat de Gheorghe Cepoiu a fost realizat în 1927 de către sculptorul Profirescu. Trebuie menţionată prezenţa în paraclis a unei valoroase icoane a Maicii Domnului, datând de la începutul secolului al XIX-lea, încadrată într-o ramă de lemn sculptat şi policromat, aparţinând şcolii post-brâncoveneşti. Icoana de hram de pe tetrapod este executată de pictorul Doru Slădescu.

Clopotniţa, construită o dată cu biserica mare, este decorată cu o amplă reprezentare a Încoronării Fecioarei. Arsă din temelie în septembrie 1957, ea a fost refăcută în 1965. Clopotul cel mare al mănăstirii are o greutate de 443 kg şi este lucrat în atelierele patriarhale de la Plumbuita. Unul dintre cele două clopote mai mici, lucrat în 1927 la turnătoria Spireanu din Bucureşti, a fost transferat de la Cheia la mănăstirea Vladimireşti.

Aghiasmatarul, situat pe altarul schitului încă din 1790, a fost zugrăvit în 1970 de Mihai Morosan şi Petre Judeţ. La rândul ei, biblioteca mănăstirii atestă bogaţia vieţii intelectuale şi spirituale de la Cheia. Oglinda a relaţiilor dintre cele trei provincii româneşti şi mai ales a strânselor legături culturale dintre Transilvania şi Muntenia, colecţia de manuscrise şi tipărituri vechi, românesti şi străine, însumează peste 120 de titluri, acoperind o perioadă de 150 de ani de activitate cărturărească (1750 – 1900).

Muzeul mănăstirii Cheia, organizat în anii 80, deşi de mici dimensiuni, cuprinde o colecţie deosebit de semnificativă pentru istoria mai veche şi viaţa duhovnicească de la Cheia, cuprinzând chiar unele piese de mare valoare artistică. Dintre acestea, trebuie amintite tablourile de la începutul secolului al XIX-lea, păstrate astăzi în casa arhierească, înfăţişând trei mari personalităţi ale monahismului românesc: Paisie Velicicovschi, stareţul Gheorghe şi stareţul Dorothei (ultimele două portrete datează din 1802).

Alături de aceste tablouri, colecţia cuprinde icoane împărăteşti şi alte icoane datând din secolele XVIII – XIX, dar şi diverse alte obiecte de cult: bederniţe din sec. al XVIII-lea, cruci pectorale, două brâie preoţeşti, mai multe potire şi cruci de argint, evanghelii ferecate în argint aurit ş. a. Colecţia include şi o serie de antimise, cel mai vechi provenind de la mitropolitul Moldovei Gavriil Callimachi (1761), iar celelalte de la episcopii de Buzău Chesarie şi Filotei. De o mare importanţă sunt icoanele pictate de Tattărăscu şi care îi încântă şi astăzi pe închinătorii veniţi în sfânta mănăstire.

La rândul ei, biblioteca mănăstirii atestă bogăţia vieţii intelectuale şi spirituale de la Cheia. Oglindă a relaţiilor dintre cele trei provincii româneşti şi mai ales a strânselor legături culturale dintre Transilvania şi Muntenia, colecţia de manuscrise şi tipărituri vechi, româneşti şi străine, însumează peste 120 de titluri, acoperind o perioadă de 150 de ani de activitate cărturărească (1750 – 1900). Fiind o ctitorie relativ recentă, Cheia nu s-a bucurat de privilegiul de a avea o şcoală de copişti. Totuşi, faptul că aici a existat o şcoală de psaltichie explică prezenţa în bibliotecă a două manuscrise muzicale, lucrate la mănăstirea Cernica prin 1840. În ciuda aşezării ei care o izola de lume, mănăstirea a primit numeroase donaţii de carte din toate zonele locuite de români (trebuie precizat că ardelenii au o pondere însemnată în rândul donatorilor).

Implicarea monahilor de la Cheia în viaţa localităţii nu a fost doar duhovnicească, dar şi de învăţare – ieromonahul Iezechiil Preda, care fusese în viaţa civilă învăţător, a ocupat aceeaşi funcţie la şcoala din sat.
Pe lângă călăuzirea spirituală dată tuturor celor care au intrat în mănăstire, monahii de la Cheia s-au implicat activ în viaţa socială, atât prin opere de caritate, dar chiar şi ca soldaţi – trebuie amintit faptul ca mai mulţi călugări au luptat pentru eliberarea Ardealului, cu atât mai mult cu cât trecătoarea Bratocea a fost un important teatru de operaţiuni în primul război mondial.